Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Iubire filială

        de Viorica Gligor

Toate vieţile pe care nu le-am trăit este o carte a memoriei şi a nostalgiei, a recuperării unui trecut dureros, sub imperativul nevoii de a-l îmblânzi, prin înţelegere. În acelaşi timp, romanul multpremiatei scriitoare indiene Anuradha Roy, în care „realitatea şi ficţiunea se întrepătrund”, stă sub semnul unei autentice căutări identitare, trăite febril de protagonistul-narator, dar şi de celelalte personaje ale acestei fascinante istorii familiale.

Rememorarea lui „Mîşkin” Chand Rozario este răvăşitoare. Ea dă glas dragostei ardente şi dramatice pentru fiinţa maternă, Gayatri. Deşi avea doar nouă ani când aceasta l-a părăsit, legătura lor afectivă, recompusă dintr-un amestec de sentimente, amintiri şi imagini, s-a învolburat de-a lungul vremii şi a crescut în intensitate. Adultul Mîşkin este conştient de valoarea terapeutică şi (auto)cognitivă a scrisului, dar şi de pericolul ficţionalizării trăirii. În acelaşi timp, este uluit de prospeţimea unor detalii ale vieţii de altădată, de dialogul temporal foarte viu dintre ieri şi azi: „Îmi amintesc conversaţii întregi, incidente, certuri, felul în care mama îşi trasa conturul ochilor cu creionul kajal, florile proaspete din părul ei, cercul roşu de pudră kumkum de pe frunte, invariabil şters după-masa. Cum îmi recita versuri ca să mă facă să le memorez, pielea ei de un auriu pal, ochii oblici şi licărirea ghiduşă din ei. Sunt sigur că îmi amintesc toate astea şi că nu sunt doar imagini pe care le-am construit eu din povestiri şi fotografii”.

Naraţiunea subiectivă a lui Mîşkin exprimă sfâşierea provocată de abandonul şi de absenţa materne. Dorul, frustrarea, însingurarea, marginalizarea cresc în sufletul rănit al copilului, care nu-şi găseşte locul lângă un tată aspru, deloc sentimental, refugiat în studiu, în meditaţii pe teme filozofice sau politice. Singura lui mângâiere rămâne dragostea bunicului şi a Lisei, prietena mamei dispărute. Itinerarul devenirii personale a protagonistului este, în aceste condiţii, extrem de contorsionat. Scindat între iubirea filială, furie şi ură, Mîşkin se hrăneşte, o vreme, cu promisiunea din epistolele mamei că se va întoarce să-l ia cu ea, la Bali, unde plecase împreună cu Beryl de Zoete şi Walter Spies, sosiţi în India să se documenteze despre dansurile şi muzica autohtone. Aşteptarea i se năruie, pe măsură ce golul afectiv devine imposibil de umplut cu speranţa tot mai firavă a unor bune intenţii, şi-atât.

Personalitatea fluidă a mamei se reconstituie din capriciile memoriei copilului, din permanentul lui efort sufletesc de a înţelege, în ciuda suferinţei, mobilurile interioare ale fugii ei scandaloase. Din povestirile ei, adânc întipărite în amintirile lui Mîşkin, reiese faptul că a fost fiica adorată a unui părinte care a răsfăţat-o şi i-a cultivat spiritul de independenţă, pasiunea pentru muzică, dans şi pictură, pentru aventură şi călătorii. Toate acestea s-au spulberat după moartea tatălui, când Gayatri a fost nevoită să se supună hotărârii materne de a se căsători cu un bărbat serios şi responsabil, dar prea rigid şi conformist, care nu i se potrivea. De aceea, întâlnirea cu cei doi europeni a fost providenţială, pentru că i-a redat şansa de a-şi regăsi propria vocaţie şi libertate, mutilate de un mariaj nefericit. După ce l-a cunoscut pe Walter Spies, a fost sedusă de vibraţia înaltă a dragostei lui pentru poezia şi muzica vieţii, de pledoaria lui hedonistă: „Fredonam cântece, mă uitam la apa din jurul meu – apa neagră, spuma albă, stelele. Nimic altceva decât cerul, şi apa, şi stelele! şi m-am gândit că aşa vreau să fie viaţa! Nu vreau să-mi irosesc timpul cu arta când pot trăi. Asta e viaţa! Să fii în mijlocul ei, trăind intens fiecare clipă! [...] Nimic deasupra noastră decât luna şi cerul. Nimic în jurul nostru decât tăcerea, şi zăpuşeala uscată, şi vântul prin iarbă. Acesta e centrul tuturor lucrurilor”.

Graţie lui Walter, Gayatri s-a eliberat de constrângerile procustiene ale căsniciei, a recâştigat bucuria de a trăi, de a dansa şi, mai ales, de a picta; jindul de a călători, de a (re)descoperi locuri exotice, luxuriante. Etalonul nostalgiei ei a rămas Bali, spaţiul paradisiac în care a fost împreună cu tatăl său şi unde l-a întâlnit pe Tagore. Fuga ei de-acasă, chiar cu preţul de a-şi fi sacrificat fiul, a fost echivalentă cu evadarea din carcera neîmplinirii, înţelege Mîşkin. Pe măsură ce i-a citit scrisorile, atât pe cele care i-au fost adresate, cât şi pe cele dăruite de Lisa, sentimentele i-au devenit tot mai contradictorii. Deoarece a descoperit în versiunea ei subiectivă atât taina unei iubiri adulterine, cât şi pe cea a suferinţei mistuitoare, izvorâte din culpa de a-l fi părăsit.

În destinul nefericit al mamei, Mîşkin găseşte similitudini cu povestea lui Maitreyi Devi, protagonista romanului autobiografic Dragostea nu moare. În ţesătura rememorării lui sunt inserate fragmente din această carte, iar jocul intertextualităţii revelează ipostazele necunoscute şi misterioase ale feminităţii: „În următoarele săptămâni, zbătându-mă să înţeleg, m-am întors la romanul bengalez pe care îl citeam, scris de contemporana mamei, Maitreyi Devi. De data asta, pe măsură ce citeam despre pasiunea dintre Amrita şi Mircea, m-am surprins că o citesc altfel decât până acum. Nu mai era o carte despre o iubire interzisă, era povestea unei tinere femei ce aducea mult cu mama, care s-a îndrăgostit nu doar de un bărbat, ci şi de ideea unui alt fel de viaţă. Amrita vorbea, iar eu auzeam vocea mamei mele”.

Demersul retrospectiv al protagonistului este alimentat de imperativul (auto)cunoaşterii. Sentimentele lui se sublimează prin scris. Iubirea filială triumfă, în ciuda ispitei de a-şi fi judecat, de a-şi fi condamnat mama pentru răul pe care i l-a provocat: „Trădare, duplicitate, infidelitate: nu sunt cuvinte pe care le-aş asocia vreodată cu ea, nici măcar acum, totuşi mi-e la fel de clar că toată viaţa mea am cunoscut doar o versiune parţială a ei”. Prin lumina oglindirii, a înţeles cât de mult se asemăna cu ea. S-a regăsit în identitatea ei, în pasiunea ei frenetică pentru natură, care l-a determinat să devină inginer horticultor, spre disperarea tatălui.

Călătoria iniţiatică a lui Mîşkin, din finalul romanului, reprezintă un pandant simbolic al incursiunii sale în trecutul afectiv. O călătorie pe urmele mamei, traversând Oceanul Indian, dar şi una interioară, spre tărâmul sinelui adevărat. Ea reface traseul pe care l-a parcurs Gayatri spre Bali, tărâmul edenic unde s-a simţit acasă.

Toate vieţile pe care nu le-am trăit este o carte în care se reflectă bogăţia inepuizabilă a vieţii, suferinţa şi bucuria, arta, visul, poezia şi muzica, adevărul subiectiv şi cel obiectiv, istoria personală şi cea familială sau colectivă.

© 2007 Revista Ramuri